Sanzienele

[FairGame]

CEA MAI IUBITA sărbătoare a verii, Sânzienele păstrează încă înţelesurile tainice ale devenirii umane urmând mersul Soarelui. Ea este situată în preajma momentului când Soarele se află la apogeul înălţării – solstiţiul de vară. Ca şi la Paşti, de Sânziene, Soarele e vesel şi joacă pe cer de parcă ar fi trei Sori. Ca la orice mare sărbătoare tradiţiile abundă, marcând întretăierea dintre planul realităţii şi planurile superioare. Sânzienele nu vin din lumea asta, ele sunt sfintele zâne [după cum spune şi numele - n.a], care veghează asupra celor ce le respectă ziua.

Ele bagă bob grâului, ursesc fetele, vindecă bolile, aduc belşug în case. Tocmai de aceea, sărbătoarea lor are şi semnificaţii agrare, amintind de Marea Mamă. În imagologia populară, Sânziana „ar umbla pe pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. În cetele de Drăgaică, fata care joacă rolul zeiţei este îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă şi cunună împletită din flori de sânziene pe cap, însemn al cununiei” (Ion Ghinoiu).


Sânzienele- aşa cum le-am trăit

În vremurile de demult, oamenii nu aveau în casă calendare scrise, acest rol fiind îndeplinit de semnele Cerului şi ale Pământului, de mersul stelelor, de cântecul păsărilor, de mugetul vitelor, de iarba câmpului, semne pe care ei le descifrau în înţelesul strămoşesc. Când cântă cucul întâia oară, e semn că a venit primăvara şi e an nou agrar şi pastoral.
Cucu cântă pe-o cătină
Codreanu urcă la stână

Începând cu Sânzienele, cucul nu mai cântă, iar dacă se mai aude după această dată, e semn că va urma foamete sau o mare bătălie. Cucul este mesagerul dragostei, călăuză pe tărâmul celălalt, dar şi vestitorul morţii.
Când frumoasa floare galbenă a sânzienelor se deschidea, cei bătrâni ştiau că e noaptea Împărătesei – cum mai este numită Sânziana.

Într-un sat pierdut în Munţii Apusenilor, o bătrână îşi mai aminteşte de aceste timpuri. E noaptea de Sânziene. Lângă mormintele familiei, care în satele de munte se găsesc în curtea casei, nepotul a aprins un foc mare, cum cere tradiţia în această noapte. În jurul focului, aşteptăm parcă să se coboare sufletele moşilor trecuţi în lumea de dincolo. După o lungă tăcere, bătrâna îmi povesteşte, ca pe lucrul cel mai firesc din lume, că în tinereţea ei le-a văzut pe Sânziene învârtindu-se în hore aeriene prin livada din spatele casei. Jocul Măiastrelor era însoţit de un cântec, care nu poate fi comparat cu nici un cântec omenesc. Înfăţişarea zânelor a lăsat-o pentru o clipă mută pe bătrână.

Amintirile bătrânei trezesc în mine speranţa că poate le voi vedea şi eu, că lumea nostră şi lumea lor, pe care noi nu mai avem ochi să o vedem, se vor încrucişa încă o dată. Dar totul nu se face după bunul plac schimbător al omului şi după voia Cerului. Aşa că am rămas cu încrederea şi cu regretul că în ciuda termenului de „oameni civilizaţi” ne îndepărtăm tot mai mult de adevărata cunoaştere. Bătrânii ştiau multe. Acum când ştiinţa a adus în atenţie posibilitatea existenţei unor lumi paralele, vechile tradiţii capătă sens. Sunt lucruri pe care nici o carte nu ni le va dezvălui, pe care nici o tehnologie nu le va descifra. Numai voinţa celor ce stau deasupra nostră ni le-ar putea strecura în suflet.

Cu interesul trezit, la întoarcerea acasă din Apuseni, am poposit la bunicii mei. Într-un răgaz, căci cei bătrâni nu vorbesc mult, am rugat-o pe bunica să-mi povestească de Sânziene. Cu aceaşi simplitate frapantă mi-a povestit că atunci când era fată, la casa părinţilor, i s-au arătat printre coroanele prunilor din grădină, în straie albe şi strălucitoare, plutind prin aer. Deci apariţiile lor nu sunt chiar aşa de rare, mi-am spus eu, şi mi-am întărit încrederea că în drumul vieţii le voi întâlni şi eu.

Mult mai târziu, citindu-l pe Frazer, aveam să descopăr că momentul solstiţiului a fost celebrat în întreaga Europă încă din cele mai vechi timpuri, într-un mod asemănător la mai toate popoarele. De unde această unitate de gândire, este o întrebare care mă frământă şi astăzi. „În Europa, marea sărbătoare a solstiţiului de vară a fost înainte de toate sărbătoarea îndrăgostiţilor şi a focului. Şi multe prevestiri de dragoste şi de căsătorie ei citesc în florile ce se deschid în acest timp mistic” (J.G. Frazer).

Căsătoria celestă şi terestră

Sânziana, este în baladele româneşti Iana Simziana, sora Soarelui. Ea locuieşte pe pajişti miraculoase, unde cresc, buruieni alese şi grăitoare, care-i asigură nemurirea. După ce a umblat ca să se însoare „Măre nouă ai/Tot pe nouă cai”, „puternicul Soare” alege drept logodnică chiar pe sora sa, Ilaeana Simzeana Doamna florilor/Ş-a garoafelor,/Sora Soarelui/Spuma laptelui. Întrucât căsătoria dintre frate si soră este interzisă, aceasta îi cere în schimb să-i facă

Pod pe Marea Neagră,
De fier
Şi oţel,
Iar la cap de pod,
Cam d-o mânăstire,
Chip de pomenire,
Chip de cununie,
Să-mi placă şi mie,
C-o scară de fier
Pân’ la naltul cer!

Toate acestea nu sunt decât elemnte alegorice, care sugerează legătura cu alte lumi celeste. Ileana-Iana evită căsătoria aruncându-se în apă de pe podul pe care Soarele îl clădise. Ea se transformă în mreană, dar lui Dumneazeu i se face milă şi o aruncă pe cer, fiind veşnic despărţită de Soare. Semnificaţia scenei se traduce prin faptul că „nu avem de a face cu o simplă regenerare a Vieţii, ci cu o transformare radicală a vieţii, de 180 de grade, cu un salt de la nivelul ontologic uman terestru, la cel astral, cosmic” (V. V. Filip). Căsătoria Soarelui cu Luna, care a fost figurată pe steagurile voievozilor din Ţara Românească, nu poate fi interpretată decât în sensul sfidării morţii, prin trecerea în planuri superioare. Perechea Soare-Lună înseamnă armonizarea contrariilor din fiinţa umană. Luna, prin excelenţă, „măsoară, ţese leagă între ele planuri cosmice distincte şi realităţi eterogene”. (M.Eliade) .

Ileana Sânziana, în ipostaza lunii este o zeitate a ferilităţii, cu aspecte chtoniene, ce ţin de natura primordială şi maternă a omului, după cum o arată şi practicile din noaptea de Sânziene. Ea este totodată stăpâna apelor. De altfel, apa, alături de foc, este un alt element important al acestei sărbători. „Apa a jucat întotdeauna un rol considerabil în ritualurile solstiţiului de vară, cea ce explică de ce Biserica, aruncându-şi mantaua peste vechea sărbătoare păgână o consacră Sf. Ioan Botezătorul”. (J.G. Frazer, 43, vol.II).

În vremurile de demult, ritualul se desfăşura după un scenariu plin de sensuri, amintind de nunta cosmică şi de devenirea umană. În noaptea de Sânziene, fetele şi băieţii se strâng în jurul focului, şi învârtesc făclii în sensul mişcării Soarelui, strigând:

Du-te Soare, vino lună,
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să o adune
Să le prindă în cunune,
Să le pună la pălărie
Struţuri pentru cununie.
Boabele să le răstească,
Până-n toamnă să nuntească.

Fetele împletesc cununi de sânziene pe care le aruncă pe case. Dacă acestea rămân agăţate pe hornuri, fetele se vor mărita chiar în anul acela. Apoi a doua zi, feciorii colindă satul spre a-şi întâlni aleasa, strigând:

Du-te lună, vino Soare,
Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite.

În întreaga Europă, transformarea umană adusă de noapte Sânzienelor, stă sub semnul căsătoriei, atât în plan fizic, cât şi simbolic, iar tinerii se numesc pe alocuri „iubiţii sfântului Ioan”. Căsătoria simbolică înseamnă alungarea morţii şi renaşterea, însuşi Uranus, cerul, unindu-se în vremurile primordiale cu sora sa Gheea şi dând naştere titanilor.
Floarea Sânzienelor a înflorit şi în această noapte, semn că ea nu va pieri atâta vreme cât n-o vom uita, întocmai ca şi Stăpâna sa.

[mela]

popularizarea insuficienta,aceasta sarbatoare delicata si frumoasa merita mai multa atentie
foarte frumos si din inima randurile pe catre le-ai scris......foarte frumos
am gasit si eu ceva de sanziene:

In ajun de Sanziene, seara, se intalnesc fetele care vor sa se marite, cu flacaii care doresc sa se insoare. baietii fac ruguri, aprind faclii si le invartesc in sensul miscarii Soarelui, strigand:

Fetele se imbraca de sarbatoare, isi pun marame albe pe cap si coronite din floarea galbena si spice de grau. La brau sunt incinse tot cu flori de Dragaica (de Sanziene), iar in maini tin spice de grau si seceri. Dupa ce se intorc in fuga de la camp, fluturandu-si maramele, la intrarea in sat, le asteapta flacaii cu ulcele cu apa si le stropesc. Apoi se intinde Hora Dragaicelor, la care se prind numai fetele ce au participat la datina. Uneori, Dragaicele plimba hora lor pe la unele case din sat, mai ales pe la casele plugarilor vrednici. Fetele poarta o cruce inalta, ce se cheama Steagul Dragaicei. El este confectionat dintr-o prajina inalta de 2-3 metri, care are la capat o cruce impodobita cu flori de Sanziene, pelin, spice de grau si imbracata ca o papusa. Pentru a fi feriti de boala, copiii mici sunt dati de mamele lor in bratele Dragaicelor, pentru a fi "jucati".

[FairGame]

Multumesc, insa recunosc ca am preluat textele de mai sus din diferite surse...
Mi s-a parut foarte interesant si am postat ca lumea sa poata citi

[IOLANDA]

si cind te gindesti ca sint nascuta chiar de sinziene..nu ma mai mir de ce tata zicea ca dispar ca o zina...sarbatoarea veri...sarbatoare si pt mine...

[tily]

Sânzienele sunt o pluralitate anonimă, dar există şi o zână bună: Iana Sânziana.

După Mircea Eliade, Sânzienele provin dintr-un cult roman, raportat la zeiţa Diana - Sanctae Dianae: "Pârvan[2] presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeaşi divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalenţă, oricît de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată[3], dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă aborigenă. Or cultul acestei zeiţe a supravieţuit după romanizarea Daciei şi numele de Diana se găseşte în vocabula românească zâna.

Diana Sancta din Sarmizegetusa[4] a devenit Sânziana (<San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc.[5]. Continuitatea religioasă şi lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc intr-un mediu popular, adică rural (campestru şi silvestru)."[6]


Note

1.↑ Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, pag. 647
2.cf. Getica, pag. 163
3.A se vedea E. Lozovan, "Dacia Sacra", pag. 230
4.Lozovan, "Dacia Sacra", pag. 230 şi H. Daicoviciu, Diana de la Sarmizegetusa, Ulpia Traiana
5.Dianiatici, "stăpâniţi de Diana", dădu în româneşte zănateci, "nebuni, rătăciţi". Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, (Bucureşti, 1911), pag. 120; E. Lozovan, "Dacia Sacra", pag. 231
6.Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Ghenghis Han, Bucureşsti, 1980, pag. 79-80

sursa:wikipedia

[tily]

obiceiuri si supersitii de sanziene la romani si alte popoare:

in italia, franta, germania , sarbatoarea florilor incepe in aprilie se termina tocmai de sanziene. in noapte de sanziene se culeg cele mai multe si cele mai " bune" buruieni pentru a se da femeilor sterpe, ca sa aiba copii.aceeasi superstitie se regaseste si in portugalia si egipt.

la slavi, femeile merg inainte de rasaritul soarelui si arunca un stergar peste grau sa se inmoaie in roua si acasa cu roua stoarsa din stergar se spala pe fata pentru a fi frumoase.in suedia si islanda , se scalda lumea cu roua de la sanziene.

in rusia, in unele locuri , ierburile culese la sanziene se pun pe acoperisul caselor, staulelor pentru a indeparta duhurile rele si necurate.

in valcea se cauta prin fanete o planta cu floare galbena si marunta, cu lujerul uscat -uscat , subtire si cu dungi, numita sanziana.
unui om care a fost timp lung bolnav si a slabit peste masura i se spune ca e ca sanziana( floarea) sau osiacul. cu sanziana ( floarea) se afuma bolnavii de friguri si alte boli, pentru a se vindeca.

in muscel se obisnuieste sa se dea de pomana de sanziena ptr cei raposati.tot de sanziene se aduna balarii de toata mana: coada zmeului, aparatoare, buruieni de lipitura, de babite, musetel, avrameasca, lipan, brusture, iarba mare, imparateasa , leustean si odolean.
sanzienele in afara de faptul ca sunt bune "de boala "sunt bune si impotriva ielelor.
in cantecele lor ielele se tanguiesc: "daca n-ar fi avrameasca/ musetel si imparateasa/ odolean si leustean/ usturoi de samulastra(rasarit fara sa fi fost semanat de cineva, ramas in pamant de anul trecut)/ toata lumea ar fi a noastra"

romanii cred ca in noaptea de sanziene aduce ariciul in cuibul sau , iarba fiarelor( iarba miraculoasa care se crede ca deschide orice lacat sau incuietoare numai prin simpla atingere cu ea).

la germani se crede ca in noaptea de sanziene umbla duhuri necurate si de aceea se pun maturi la usi, sa le impiedice sa se apropie.
tot la germani se crede ca in ziua de sanziene se poate lua mana vacilor sau oilor.ca sa le feresti de vraji in noapte de sanziene cu o manta aduna roua de pe camp, acasa spala vacile cu roua si le mulg( laptele fiind" ca izvorul)


baghetele de vrajitorie se taie numai in ziua de sanziene.diferite buruieni cu leac se culeg numai in noapte de sanziene. chiar si roua din noapte de sanziene este buna de vraji si descantece.

roua de sanziene se crede ca spala pistruii de pe fata si intinzand zbarciturile lasa pielea frageda.

foile de nuc culese de sanziene inainte de rasaritul soarelui, apara casa de trasnete.

se crede ca vrajitorii nu au decat o singura zi pe an si in ziua aia doar o singura ora ca sa isi culeaga buruienile lor si asta e in ajunul sanzienelor.

in venetia, cei ...fara par( chelie) se duc in noapte de sanziene si culeg roua spalandu-se cu ea pe cap, se crede ca le va creste parul.

Gh.F.Ciausanu- Supersitiile poporului roman in asemanare cu alte popoare vechi si noi

[iulia]

[mura]

eu eram intotdeauna suparata ca nu gaseam sanziene decat foarte greu, trebuia sa ajung in inima targului , pentru ca numai acolo, cu putin noroc, dadeam peste vreo tigangusa cu manunchiul de flori la vanzare.
teama ca nu voi mai gasi era mare, ca dimineata nu puteam ca aveam ori scoala ori o lene mare de duminica...si-mi consumam energia numai gandindu-ma la "trebuie sa merg sa cumpar"...ma adunam cu greu spre seara cand sansele de a mai gasi erau destul de mici.
cand traia bunica, eram norocoasa, imi aducea ea, cu toate ca nu era prea bucuroasa ca ma las influentata de povesti crestine, dar mie nu-mi pasa...fetitele celelalte, prietenele mele de la bloc, imi povesteau cat de magica este noaptea care va veni, cum ca toate minunile sunt posibile si ca toate fortele bune, dar si cele rele ajung la apogeu...
ceea ce era cel mai important si nu era de uitat nicidecum, obligatia de a pune flori de sanziene sub perna, ca sigur ne vom visa iubitul...
oi va voi, nu tineam minte niciodata ce-am visat...
vorbesc de adolescenta , mai mare fiind uitam adeseori ca vin sanzienele...
la noi in Moldova, crestinii ortodocsi se roaga la moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, existand speranta ca daca atingi moastele vei scapa de necazuri si de boli.
_________________
http://azuramura.wordpress.com/

[marmar_hayati]

probabil, cuvantul zana vine de la numele diana...
Diana sancta = san[cta] Diana = sanziana
in zona brailei e cunoscuta sub numele iana ghiuzuleana (guzel - frumos in turca)...

mai multe sunt de gasilt in kernbach - universul mitic al romanilor...

[cristal]

Ce postari frumoase despre sanziene!
Numele Diana mai apare in sanscrita Dhyana si in tibetana Dzian.